Azi mi-am amintit de piesa asta de teatru vazuta mai demult. M-am intrebat de ce ma gandesc la ea pentru ca nu mi-a placut dar m-a bantuit destul de mult. Poate din cauza postului de aseara legat de frumusetea malefica ce te bantuie fara te face in mod special fericit.

Despre ce e vorba? Dupa titlu ai putea crede ca e o piesa despre speranta si despre incredere, un fel de tratat de motivare si de alimentare a entuziasmului. Deloc asa. E o piesa despre perversitatea mintii umane fascinata de macabru si de grotesc. Despre plictiseala unor oameni care nu mai gasesc satisfactie decat bucurandu-se pe ruinele altora. Dar este si despre fascinatia pe care o are moartea iminenta a altora asupra celor care sa incapataneaza sa creada ca nu vor muri nicodata.

Sa trecem la subiect. Un bar atipic. Clientii: bogatasi batrani si excentrici, transexuali lascivi intretiunuti, cocote fandosite cu pretentii de doamne, batrani rafinati dar nostalgici dupa farmecele tineretii, tineri anarhisti refugiati in ironie, dezgust si sexualitate extravaganta. Barmanii: bolnavi in faza terminala, care nu mai au nimc de pierdut si si-au vandut libertatea pentru cateva ore de glorie artificiala. Nu au viata inafara barului. Aici mananca, aici dorm, aici se inchide universul lor. Seara sunt actori. Sunt stapanii acestei lumi decazute si se hranesc din slabicunile sobolanilor ei. Isi pun aripi de inger si se poarta atipic pentru a distra clientii. Unul dintre ei este Arhanighelul Mihail ce are in loc de sabiei carje. Le alimenteaza fantezii, ii iau peste picior spunandu-le ceea ce nimeni nu indrazneste sa le spuna in viata de dincolo de bar, ii hranesc cu “critica ratiunii piuree” sau se lasa batjocoriti de acestia. Sunt rautaciosi, vulgari, energici, ca si cand fiecare spectacol este ultimul si trebuie sa intensifice grimasa durerii lor. Vor sa-si demonstreze ca sunt inca vii. Moartea unuia dintre ei devine un specatcol pentru clientii care si-au pierdutsensibilitatea si se hranesc din voyouerisme. Clientii vor sa vada parodii de slujbe in baruri, vor sa rada de moarte, chiar vor sa se fotografieze cu cadavrul.

Ca in orice poveste prin sparturile acestei lumi reuseste sa patrunda lumina. Si acestor ingeri li se ofera speranta. Si din pestera lor se poate ajunge la stele. In lumea lor portile nu sunt total ferecate pentru ca aici are curajul sa supravietuiasca o fata la fel ca si ei (pe moarte) dar care spre deosebire de ei nu isi parodiaza durerea ci o transfigureaza in cantec. Si cantecul ei naste dragostea. Se indragostesc. Dar nu pot iubi decat pe masura lumii lor. Si o ucid.

Spectatoriii au iesit extaziati. Le-a placut. Chiar prea mult. Mie nu. Prea multe clisee pentru a spori intensitatea. E adevarat ca m-a pus pe ganduri.Dar vroiam altceva. Am acceptat ca e o hiperbola. Am acceptat ca e un simbol. Am acceptat ca e un semnal de alarma. Dar totusi arta nu trebuie sa fie mai subtila? Poate e doar o problema de gust. Nu-mi plac happy endurile fortate dar nici tragediile searbede. Nu-mi plac lumile care refuza ferestre si se rezuma in a oferi satisfactia zvarcolirii celorlalti. Poate ca exista in fiecare dintre noi cate ceva din personajele piesei. Poate ca exista in generatia noastra cate ceva din scenariul ei. Dar oare nu mai exista si altceva? Si nu e menirea artei sa ne spuna asta?