O dată cu expansiunea internetului şi a societăţii de tip spectacol, e clar că graniţa dintre public şi privat se renegociază permanent (pentru mai multe detalii recomand Habermas).

Truman Show, Big Brother, explozie pornografică, cybersex, livecam sunt doar câteva din simptomele unui fenomen din ce în ce mai prezent şi greu de ignorat. Despre ce e vorba? L-am numit amplificarea laturii noastre voyeurist-exhibiţioniste, cu precizarea că latura sexuală a fenomenului s-a transfigurat (în termenii lui Freud sublimat) şi persistă doar ca energizant. Voi folosi aşadar fenomenul patologic drept metaforă de interpretare a creşterii a nevoii de a expune şi spiona sfera privată.

Ce zice definiţia termenilor:

Am reţinut din cei doi termeni elemente ce se regăsesc şi în comportamentul virtual (mă refer la conţinutul cu caracter personal):

• dorinţa de a vedea şi a fi văzut (altfel nu ai destăinui şi nu ai avea public)
• tendinţa de a şoca prin dezvăluiri din sfera privată (altfel te-ai limita la neutralitate profesională)
• interesul de a spiona pe furiş, în anonimat (pentru că nimeni nu ştie exact momentul în care citeşti sau priveşt)
• reaţia de complicitate asumată dntre privitor şi expozant (cel care se deschide o face pentru a fi urmărit, iar cel care urmăreşte o face pentru că ştie că i se adresează)
• nevoia de distanţă (dacă privitorul/cititorul ar fi exact lăngă expozant s-ar reduce tensiunea, misterul, surpriza şi conţinutul destăinuit nu ar mai fi acelaşi)

Ce zice teoria psiho-sociologică

1. de la Psihanaliză la posibilitatea virtualului de a conforta ruşinea

Nu mă opresc decât în trecăt la teoria psihanalitică şi nu am să vă scriu despre reminiscenţele copilăriei, nici despre faptul că toţi am fost cânva exhibiţionişti în starea de inocenţă, nici că exhibiţionismul continuă să se manifeste fugar în vise (pentru curioşi iată resurse suplimentare: 1. 2. …de asemenea resurse care susţin că în spatele fenomenului stă ruşinea). Motivul: nu despre latura sexuală a fenomenului este vorba în acest articol. Sper să fie clar aspectul ăsta:)

Să reţinem totuşi din psihanaliză ideea că RUŞINEA potenţează cele două femomene şi le dă dă amploare, care se alimentează din curajul timidului. Ce ar însemna asta pentru similitudinea cu comportamentul virtual de expunere şi interes pentru sfera privată?: internetul devine mediul perfect pentru a compensa ruşinea, întrucât oferă trasnparenţă şi totuşi protecţie prin distanţă. Oricât de ruşinoasă ar fi dezvăluirea/interesul pentru secretele celuilalt ai certitudinea că poti oricând sa decuplezi conexiunua şi totul dispare ca un vis la trezire.

În plus prezenţa celorlalţi e mai mult potenţială decât reală şi nu eşti nicodată constrâns ca într-o interacţiune “face-to-face” să oferi răspuns sau să justifici atunci când interacţiunea devine prea personală. Pe internet poţi amâna timpul de reacţie astfel încât să ai răgaz pentru a raţionaliza. Bineînţeles că în continuarea online-ului vine offline-ul şi muţi au o imagine publică, o reputaţie, o asociere cu un anumit grad de seriozitate şi profesionalism, ceea ce cenzurează expunerea total liberă şi lipsită de constrăngeri a vieţii private. Cu toate astea, parcă e mai uşor să mărturiseşti cănd nu simţi prezenţa şi privirea celuilalt.

2. de la Faucalut-la cum se naşte CONTROLUL în virtual

Faucalult imaginează o formă mai umană de control social şi îi dă numele de Instituţia Panoptică.  Aici Vizualul devine cea mai puternică formă de control social asupra corpului. E o închisoare proiectată în aşa fel încât supravegherea să fie omniprezentă. Prizonierul nu îl poate vedea pe gardian şi nu ştie nicodată dacă e sau nu privit. Dar simpla conştientizare a observării îl face să internalizeze controlul şi să işi disciplineze sinele (iată şi imaginea instituţiei utopice ). Fiecare prizonier e singur şi vizibil. Supravegherea şi expunerea sunt 2 feţe ale aceleiaşi monede. Exihibiţionismul este răspunsul la voyeurism. Şi ambele se hrănesc din dorinţă şi din imaginar. Gardianul şi prizpnierul se impulsionează şi se controlează unul pe celălalt, în aşa măsură încât genereaă ordine spontană.

3. de la Simmel la puterea STRAINULUI de a incita la confesiune

Stăinul este cel care se minunează de lucruri pentru că nu e familiarizat cu ele. El vine azi şi poate stă şi mâine. E spectatorul neimplicat ce aduce perspectiva exterioară asupra lucruilor încurajându-te să i te destăinui. E obiectiv pentru că nu are rădăcini în tradiţiile grupui şi nu partajează în coflictele din grup. E în acelasi timp şi aproape şi departe şi outsider şi insider. Poate pleca oricănd, ceea ce te face să îi acorzi încredere.

Dar tu? te suspectezi de voyeurism/exhibiţionism în comportamentul tău virtual?