Câţi dintre voi aţi trăit următoarele şcenarii? :

• starea de disconfort resimţită când suni la uşa cuiva şi ştii că eşti privit de pe vizor fără ca tu să îl vezi pe celălalt  (oare se uită acum?)
• starea de alertă declanşată de un număr anomim care sună la telefon (oare era X?)
• intrarea în câmpul vizual a unui recipient transparent (care îţi permite să vezi conţinutul) incitarea curiozităţii şi dificultatea de a îţi muta privirea  în altă parte (oare se vede că mă uit?)
• ciudăţenia unei discuţii cu o persoană care poartă ochelari de soare, căreia nu poţi să îi surprinzi privirea (te uiţi la mine când vorbesc?)

Ce au în comun?: nevoia instinctuală de transparenţă. Se ştie că atenţia e capturată de identificarea unei transparenţe şi lupta asta dintre învăluire-dezvăluire e adesea expoatată la nivel estetic pentru a crea efecte artistice. Dar dincolo de dorinţa firescă de a cunoaşte şi a controla variabilele unui context, observ din ce în ce mai des o supralicitare a transparenţei.

Obiectele transparente au devenit şic:

• genţi transparente
• telefoane transparente
• ceasuri transparnte
• LCD-uri transparente
  
• frigidere transparente
• bărci transparente
  

Apar obiecte făcute din materiale transparente, materiele care îţi permit să vezi mecanismul de funcţionare: cameră foto transparentă, ceas de birou transparent, mobilier cu funcţie de ceas transparent.

Sticla e tot mai prezentă în proiectele de design. De ce? Pentru că există şi totuşi pare inexistentă. E o barieră fizică, dar nu şi vizuală. E fragilă şi iţi creează iluzia că ai putea oricănd să o spargi şi să atingi ce vezi dincolo de ea. Am depăşit perioada vitrinelor, în care ne etalam vesela de cristal, dar am trecut la cea a mobilierelor transparente: cabină de duş şi cadă transparente, scaune transparente, birou transparent, pereţi transparenţi, chiar clădiri transparente.

La fel stau lucrurile şi cu voalul în creaţia vestimentară: Ştii că poţi să vezi, însă nu poţi să atingi.

Transparenţa a acaparat nu numai design-ul sau estetica.  Întrucât societatea e un organism, o tendinţă se transmite şi se fixează în cât mai multe “organe” ale ei.  Adică se răspăndeşte şi în alte subsisteme ale sistemului social (decât cel esteic), având manifestări chiar şi la nivel valoric, atitudinal sau comportamental.

Problema nu este că valorizăm transparenţa, problema este că exagerăm si ajungem la ceea ce se numeşte degradarea prin frecvenţă, adică orice lucru în exces tinde să se transforme în opusul său. Vrând să vedem din ce în ce mai mult, ajungem să pierdem din vedere esenţialul să nu mai putem recompune ansamblul din atâtea detalii. Manifestăm simptome de insaţietate şi încercăm să depăşim limitele simţului vizual:

• publicitatea nu se mai mulţumeşte cu obiectul promovat şi se transformă într-un microscop, ce ne povesteşte despre moleculele substanţelor din piele şi reacţiile chimice declanşate de produsele cosmetice, despre parcursul mâncării sau al medicamentelor prin organism, despre mecanismul ce pune în mişcare un autovehicul. Cu alte cuvinte: răspunde la dorinţa noastră de a vedea ceea ce ne obişnuisem a numi -invizibil

• fotografii nu se mai mulţumesc cu peisaje sau panorame, vor fotografii macro şi decupează realitatea în detalii minuscule: ne dezvăluie staminele şi ginecelul dintr-o floare, perişorii de pe picoarele insectelor, reflexiile irisului sau ale picăturilor de apă

• mass-media nu nu se mai mulţumeşte cu viaţă publică ci pătrunde intruziv în viaţa privată, pe sub uşile, hainele şi cearşafurile personajelor

Dar în faţa exceselor, sistemul işi creează mecanisme de apărare. Şi aşa apare soluţia: inventarea barierelor şi a distanţei. Ne protejăm sub clopote de sticlă. Paprazzi pot fotografia prin ferestre, dar nu pot atinge. Publicul poate vedea imagini pe sticlă, dar obiectul lor rămâne undeva îndepărtat, în altă lume, mai degrabă aspiraţională decât accesibilă.

Unde m-a dus gândul? La o ipotetică explicaţie pentru ascensiunea internetului şi a site-urilor de socializare online, in spatele cărora ar putea sta pe de o parte nevoia de transparenţă iar pe de alta nevoia de distanţă. Dar despre cum ne potenţează internetul latura exhibiţionista şi voyeruristă, punând totodată o distanţă între ele….în episodul următor.

Până atunci vă întreb pe voi: de ce ne place transparenţa atât de mult?